Imi e dor de mare, de balaceala din apa marii, de plimbarile sub clar de luna pe malul mari, sa aud valurile cum se sparg. In fiecare an zic anul asta merg la mare, dar de fiecare data apare cate ceva si renunt intre timp. Nu imi este dor doar de mare, de valuri, de soare si de diminetile in care priveam rasaritul, chiar daca era rece si vant.

Mi-e dor de verile calduroase cu un pic de zile ploioase, de picurii de ploaie care cadeau din cand in cand intr-o zi calduroasa si ma racoreau pana la piele. Mi-e dor sa-mi fie dor, cum ar zice versurile piesei lui Sore. Mi-e dor sa mai fiu copil, sa fiu pe acasa la mine si sa fac tot ce-mi trecea prin cap. Sa ies prin gradina verde si sa cant de zor, cuvinte si rime ce le formam pe loc despre natura, despre pasari, despre oameni si despre felul in care ma simteam.

In ziua de azi, mi-e tot mai dor de momentele in care ma lasam in voia sortii, imi petreceam vacantele fie de una singura, fie prin sat alaturi de prietena mea buna de atunci. Mi-e dor de momentele in care in weekenduri abia asteptam sa termin treaba si sa merg sa mai colind putin colinele si dealurile care imprejmuiau satul. Cred ca ne regasim cu totii in asemenea situatii pentru ca o multime dintre noi a avut o copilarie frumoasa si dupa care ii este dor.

Mi-e dor de toate lucrurile frumoase si de felul in care ma jucam cand eram mica, de fratii mei cu care ieseam pe afara, faceam treaba si reuseam sa ne amuzam din toate lucrurile mici care ne inconjurau pe atunci. Mi-e dor de cainii pe care ii aveam cand eram mica si de amintirile pe care le aveam cu ei pe atunci. Mi-e dor de tot.